Petrolicious Inc.

Afaceri cu tancuri petroniere

Bombonelele fatidice

Continuand obsesia cu 7. La fel ca ideea buna exprimata prost in filmul „The number 23”, atunci cand e text book obsession, nu-ti trebuie dovezi, le construiesti tu. Eram 5 oameni in bucatarie, dar cu aia doi imaginari, eram 7 oameni. 7, va vine sa credeti? Erau semne peste tot. Inclusiv in punga de M&M. Probabil ca oricum bombonelele alea sunt in numar multiplu de 7, sunt 7 culori in total, 105g punga, si 184cal/100g. Dar nu e de ajuns. Ben se apuca ca un golem, ghidat nu de constiinta proprie ci de o forta mai mare ca el, sa organizeze bombonelele intr-un asa pattern incat sa formeze un „7” de bombonele galbene pe fondul mozaicului format de celelalte culori, ca testul de daltonism de la scoala de soferi. Il felicitam toti pentru proiectul proaspat finalizat, il laudam, facem poze, comentam CU TOTII, discutam problema. Mai putin Andy care era din nou cateva secunde in urma noastra. Ben ii forteaza mana, e normal sa vrea recunoastere.
-Sapte!
-Bomboneeeleeeee! (cu o fata pierduta total, curgandu-i putin din gura)
-…da bai, da’ sapte!…
-……. ……. ……. …….. ……… A!

………………..

Daca nu e de ajuns sa te scufunzi singur in propria dementa, intotdeauna se gaseste un prieten bun, care iti evalueaza starea si stie exact ce impuls sa-ti dea fie sa te duca in extaz, fie sa-ti dea ganduri sinucigase. Pentru noi, prietenul asta pe care ne putem baza oricand e Mihalceanu. Vine din cand in cand cu o pastila, o arunca si pleaca, foarte multumit de el. Si de data asta prinde pulsul distractiei, il vede pe Smara a carui singura indeletnicire era sa reconstruiasca saptele de bombonele pe masura ce noi tot luam si ne infruptam, si ii gadila geniul
-E foarte normal ce zici tu, doar ai 7 degete la mana, 7 neuroni in cap. Reducerea la 7!
-Exact!

L-am speriat putin pe Ben, sarind peste cateva etape si obligandu-l sa se gandeasca ce o sa faca cand o sa ramana o singura bombonica. Cum mai scrie el 7?
-E simplu, punctul e tot 7! Nici n-am nevoie de altceva, doar de un punct!

Decembrie 26, 2008 Posted by | (ne)amintiri, Ben, Silly Andy | , | Lasă un comentariu

Volum de neamintiri

Buna ziua. Eu sunt omul sinapsa. Sunt electronul ala in plus sau in minus care da nastere unui dezechilibru si declanseaza fluxul memoriei involuntare. Propun urmatorul experiment. Am inceput deja. (azi e in ordine perfect cronologica, si sa nu credeti ca mi-o fost usor sa fac asta)

-uite bai, i’m horsing cepoi
-?!??
-horsing cepoi…CALLING cepoi…CALling
-aaaaa :))))

………………..

Muzica progresiva instiga la progresie, la reflexie, la introspectie. In atmosfera creata de King Crimson (si nu numai) se ridica fel de fel de probleme.
-Bai, noi suntem in secolul 21?
-Da Stefan…asta e secoulul 21.
(pauza 10-15-20 de secunde, dracu stie cat)
-Oare mai prindem secolul 22?
-…
-Nu?!? Aoleu…Sunt multe chestii pe care nu le stim in viata, multe variabile si incertitudini, dar sa stim sigur ca nu mai prindem secolul 22…

………………..

-Mai facem una?
-Ajungem taranei la Andrei. Taranei-la-Andrei.
….Il primim pe Stg cu pompa. Iti dai seama ca chiar exista asa ceva, sa primesti pe cineva „cu pompa”? De ce nu m-am gandit la alt cuvant din limba romana?

………………..

Ma innebuneste povestea asta. Cand ma gandesc la Botezatu, ma gandesc la insuletele lui de acum 15 ani. Si acum revenea in contextul in care Ben intrase intr-un film a la Fibonacci unde intreg universul avea 7 la baza. Erau 7 valuri pe mostra de sindrila de la Stefan din birou, 7 de „j” in „puvjjjjjjj”, cuvantul care descria cel mai bine ce era in capetele si sufletele noastre atunci 7 7 7, totul era SAPTE!
Acum 15 ani, Fanica era un adolescent stangaci si timid, dar cu un boyish charm dat probabil chiar de timiditatea asta combinata cu sangele boem. Eu in schimb eram putin trecuta de faza unicelulara, aveam 6-7 ani si eram ingrrozitor de indragostita de el. Ma fascina absolut tot ce facea el, ce zicea el. Cand venea iarna era si mai interesant. Mirosul ala de frig care te innebuneste cand stai in casa la caldurica. Stiam ca e Alec, si nu ma bucuram in mod special. Dar cand pe langa pasii lui frate’miu mai erau si niste pacaituri (trr trr trrr trr) eram bucuroasa. Asa faceau insuletele lui Botex la fiecare pas. la FIECARE pas! Le avea de vreo doi ani de zile, asta inseamna ca prinsese doua ierni, si cu asta trei. Il intreb, nu mai rezist, vreau sa stiu care e secretul lui.
-Am multe multe multe pernute in talpa si se sparg la fiecare pas.
Nu eram proasta, n-am fost niciodata. Eu eram genul de copil caruia la intrebarea „de ce e cerul albastru?” trebuia sa-i raspunzi cu detalii despre compozitia atmosferei ca sa fie multumit. Totul era stiintific si logic, si atat! La asa raspuns am inceput in cap un calcul imens. Cam 100 de zile de iarna pe an, 200 de zile plus vreo 20 de iarna asta, 220. Cam cati pasi faci in fiecare zi? La o medie de un pas/metru, un om mai putin sedentar pe vremea aia facea in jur de 5 km/zi, asta inseamna 5000 de pasi. 5000*220…deja e greu tare. Si la fiecare pas se sparg niste pernute de alea. Cate naiba is de toate? Cand o sa se termine? E imposibil!
-Se spargeau 7 pernute la fiecare pas, nu e clar? Acum cand te gandesti mai bine, nu se auzea de fapt „pr prr prrr prr pr prr pr” la fiecare pas?

Decembrie 20, 2008 Posted by | (ne)amintiri, kikirikimiki | , , | 1 comentariu